Saritura

O corabie se intorcea acasa, dupa ce facuse inconjurul Pamantului. Era o vreme linistita. Toata lumea iesise pe punte. Printre oameni se invartea o maimuta mare, starnind hazul tuturor. Se stramba, sarea, facea tot felul de lucruri comice, maimutarea pe oameni si, vazand ca lumea se distreaza pe socoteala ei, facea si mai multe ghidusii. Deodata, maimuta sari la baiatul capitanului corabiei, un copil de doisprezece ani, ii smulsa palaria, si-o puse pe cap si se catara iute pe catarg. Toti incepura sa rada, baiatul insa, ramas cu capul gol, nu stia ce sa faca: sa rada si dansul ori sa se supere? Maimuta se aseza pe prima verga a catargului, lua de pe cap palaria si incepu s-o rupa cu coltii si cu unghiile. Parea ca isi bate joc de baiat, se stramba la el si il arata cu degetul. Baiatul striga la ea si o ameninta, dar maimuta continua sa sfasie si mai rau palaria. Marinarii radeau in hohote. Baiatul se inrosi, isi lepada hainuta si se avanta pe catarg, dupa maimuta. Catarandu-se pe franghie, ajunse intr-o clipa la prima verga. Cand sa apuce insa palaria, maimuta se catara mai sus, cu mai multa indemanare si mai repede decat el.

- Nu-mi scapi tu! striga baiatul, urcandu-se dupa ea.

Maimuta il intarata din nou, suindu-se si mai sus; pe copil insa il cuprinsese furia si nu se lasa biruit. In cateva clipe, amandoi ajunsera in varful catargului. Acolo, sus, maimuta se intinse cat putu de tare si, tinandu-se de franghie cu piciorul de dinapoi, atarna palaria la capatul ultimei vergi, dupa care se catara chiar in varful catargului, strambandu-se si ranjind de bucurie. De la baiat si pana la capatul vergii, unde atarna palaria, erau vreo doi coti, asa ca nu putea ajunge la ea decat daca ar fi lasat din maini franghia si catargul. Copilul insa se inciudase peste masura. Se desprinse de catarg si pasi pe verga. Pe punte, toti priveau si radeau de ispravile maimutei si ale baiatului, insa cand au vazut ca el a lasat din mana franghia si a trecut pe verga tinandu-si cumpana cu bratele, au inmarmurit cu totii de spaima. Era de ajuns sa dea gres cu un singur pas si baiatul ar fi cazut, zdrobindu-se de punte. Dar chiar daca n-ar fi facut nici o miscare gresita si ar fi ajuns la marginea vergii sa-si ia palaria, i-ar fi fost foarte greu sa se intoarca si sa ajunga din nou la catarg. Toti priveau in tacere, asteptand sa vada ce are sa se intample. Din multime, cineva nu-si putu stapani un strigat de groaza. La acel tipat, baiatul se dezmetici, se uita in jos si incepu sa sovaie. In vremea asta iesi din cabina capitanul, tatal copilului. Avea cu el arma ca sa impuste pescarusi. Cand si-a vazut baiatul pe verga, a indreptat pusca spre el si a inceput sa strige:

- In apa! Sa sari imediat in apa! De nu, te impusc!

Baiatul se clatina, dar nu intelese.

- Ori sari ori te impusc!... Un, doi…

Dar nu apuca tatal sa strige ”trei” ca baiatul si sari, avantandu-se cu capul in jos. Copilul cazu in mare, ca o ghiulea de tun; si pana sa-l fi acoperit valurile, douazeci de marinari au si sarit de pe corabie in apa. Peste vreo patruzeci de secunde – care parura tuturor nesfarsit de lungi – baiatul iesi la suprafata. Fu dus pe corabie. Peste cateva clipe, dupa ce dadu afara apa, pe gura si pe nas, apa inghitita, incepu sa respire.

Cand capitanul vazu asta, scoase un suspin, ca si cum l-ar fi innabusit ceva, si alerga in cabina la el ca sa nu-l vada nimeni plangand.